Public Image Ltd. @ Concorde 2, Brighton UK – 15 august 2012

public_image_LTDPentru mine, John Lydon stă în categoria celor care au evoluat fără compromisuri, în categoria celor care şi-au văzut de treabă, fie că au greşit, fie că au facut lucruri bune. Oameni cărora controversa nu le-a stricat imaginea, pentru simplul fapt că nu le-a păsat de imagine, ci de ceea ce aveau de făcut şi de transmis. Oameni care au dus dupa ei istorie în muzică. Şi o duc încă. În ceea ce-l priveşte, ca şi pentru un Henry Rollins, un Phil Anselmo, un Roger Waters, respectul vine din intransigenţă.

Personaj încă de la început mereu în avangardă, original şi non-conformist, se alătură grupului Sex Pistols în 1975, grupul care a inventat curentul punk aşa cum îl ştim. În 1978, formează Public Image Ltd, trupa sa pentru următorii 14 ani. Experimental şi inovativ, PiL ocupă un loc distinct în era post-punk.

În anii 2000, în valul de reuniuni ce au umplut golul creat de absenţa unor muzici serioase pe scena mainstream, apare şi reuniunea Sex Pistols, dar în 2009, Johhny Rotten reuneşte PiL. Dar nu oricum. Succesul poate a fost neaşteptat, poate a fost pregătit de scena de punk-rock revival care a ţinut la cald cât a ştiut de bine stilul. Cert este că PiL concertează de 3 ani, a scos deja 2 albume live, un EP şi un album nou cât se poate de bun – This Is Pil, primul lor album în ultimii 20 de ani. Pentru a înţelege ce îi determină pe unii DJ de radio să cânte albumul integral în emisiunile lor şi căt de bun poate fi grupul după atâta timp, e loc de mers la un concert.

Concertul din Brighton din 15 august 2012 face parte din turneul PiL 2012. PiL a avut multe date în Europa, preferând festivaluri şi săli mai mici, pentru o atmosferă intimă. Clubul Concorde 2 este o sală de concerte situată pe faleză, pe malul britanic al Mării Nordului. PiL a avut două concerte în Brighton, primul pe 15 august şi unul pe 16 august. Sold-out amândouă.

DSCN5527

Setlist: This is not a love song / Deeper Water / Albatross / One Drop / Disappointed / Warrior / Reggie Song / Flowers of Romance / Lollipop Opera / Death Disco / Bags/Chant / Religion II
Encore: Out of The Woods / Rise / Open Up (Leftfield cover)

În ziua cu concertul, am primit un email de la organizatori în care eram rugaţi să nu întârziem, deoarece PiL va face un concert extins. Într-adevăr, în ciuda căldurii extreme de pe scenă, inumană şi vădit deranjantă pentru membrii trupei, concertul a durat două ore. Şi pe lânga muzică, îi mulţumesc lui John că nu a dat câştig de cauză conceptului de concert de „o oră douăzeci”, practicat de obicei în cluburile mici.

Setlistul a fost un mix de piese din întreaga discografie, în care s-au inserat 5 piese de pe This Is PiL: Deeper Water, One Drop, Lollipop Opera, Reggie Song şi Out of The Woods la bis.

Deschiderea s-a facut cu This Is Not a Love Song, iar intrarea trupei şi reacţia publicului au fost mai mult decât o confirmare a dispoziţiei de PiL pe care o avea întreaga sală. Dispoziţie care a continuat să crească spre o a doua parte de concert electrizantă, în care interpretarile Flowers of Romance şi Religion II au fost lungi, speciale şi pline de caracter. Cea mai reuşită parte de concert mi s-a părut exact trecerea de la una la cealaltă: prin Lollipop Opera, care a continuat ritmul săltăreţ, urmată de Death Disco şi de un mix incitant între Bags şi Chant. Religion a durat peste 10 minute, şi nu numai bass-ul excelent (Scott Firth), susţinut elegant şi discret de baterie (Bruce Smith), dar şi partea vocală şi chitara (Lu Edmonds) au avut ca rezultat starea hipnotizantă de care am avut parte, care m-a facut să mă gândesc: uite, dom’le, că nu numai space rock-ul te poate face să închizi ochii şi să te poarte pe sus… Vocea lui John Lydon este într-o formă excelentă, puternică şi cu prestanţă.

Live, sunetul este perfect, a doua mare bilă albă pentru PiL, faţă de concertele cu sunet prost cu care ne obişnuiesc multe trupe. În locul înregistrărilor de pe la concerte de pe youtube, e mult mai util albumul Live At The Isle Of Wight Festival din 2011, care le ilustreaza mult mai bine tonul concertelor. Cântecele nu mai au acel sound al anilor ‘80 pe care îl auzi pe album, sunt de fapt reinterpretări, prelucrate şi adaptate într-un stil mai rock, mai puternic.

Nu a fost un concert de reuniune, nu a fost un concert de promovare de nou album, ci o reinventare live menită să ajungă la public, oricât de acelaşi sau de schimbat ar fi el. Şi exact acest lucru mi se pare de admirat la Lydon, care nu a fost niciodată prizonierul trecutului – a cântat pentru pubicul de azi, public în care nu şi-a pierdut încrederea. A cântat pentru o audienţă „who knows exactly what it’s doing”, cum s-a exprimat la final şi cred că în asta constă geniul lui avangardist şi senzaţia de omniprezenţă – a cantat pentru prezent, fără compromis şi fără nici o urmă de comercialism, pe principiul: eu sunt ok, voi sunteti ok, avem doar ceva cu politicienii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s